Un an mai târziu…

Un an mai târziu, am venit puțin să șterg praful pe aici, să scutur puțin vigilenții stalkeri care probabil că renunțaseră să mă mai urmărească (era și păcat să-i dezamăgesc) și să vă supun atenției câteva cugetări personale pe marginea subiectelor fierbinți.

Unu la mână, de când nu m-am mai exprimat pe aici, am luat măreața decizie să mă implic politic, lucru pe care nu îl credeam posibil, dar cum cel mai greu în viața asta am învățat să nu mai spun așa ușor niciodată, iată! S-a putut și asta. Pe de o parte pentru că oricine spune că nu face politică, nu știe că deja face și nu știe nici pe a cui o face. Așa că dacă tot o facem cu toții, măcar să știm ce și cum. Și cu cine. Și pe de altă parte, pentru că pot. În sensul de a avea disponibilitatea, capacitatea, dorința și putința. Și oricine simte că are câteva ore pe săptămână, câteva idei și o schiță de viziune, zic că ar fi bine să facă la fel. Nu multe au fost până acum momentele de efervescență politică pe la noi, de schimbări majore și reașezări de paradigme, deci dacă simțiti că vreți și că puteți, acum e timpul să treceți de la chibițare la fapte.

Doi la mână, la capitolul a vota sau a nu vota (ca și cum asta ar fi cu adevărat o situație ori-ori), eu chiar vreau să cred că nu cunosc oameni suficient de prăjiţi încât să cadă în capcana urinei pe vot, măcar şi numai pentru faptul că ştiţi, nişte oameni au murit pentru votul nostru REAL şi cât se poate de personal. Hai să nu ne mai facem de râs şi să fim capabili de a ne forma o părere pe care să o putem şi susţine, cum ar fi?

A treia chestie, simt nevoia să zic şi eu ceva, că şi eu sunt om, despre această non-campanie ş non-dezbatere. Bine ar fi să nu fie şi non-combat, deşi mă îndoiesc extrem de profund că ăsta era scopul. Dincolo de non-subiectul capacităţilor premierului, toată atittudinea denotă a siguranţă de sine de o aroganţă rece şi calculată care par să fi reprezentat un fel de şoc (şi groază) pentru o parte a electoratului său, care parte a reacţionat mai pueril decât un copil de 2 ani, care încă nu poate articula în cuvinte dracii personali, dar îşi ia jucăriile şi le aruncă pe geam, de exemplu. Pentru că poate. Încă nu că nu mai primeşte altele pe urmă. Mă gândesc că această candidată cu coc i-a venit mănuşă, cred că a aşteptat cu zâmbetul pe buze această candidatură de când a decis să îi dea o şansă, desigur. Dar asta e una şi nivelul de maturitate politică exhibat de o parte a alegătorilor e alta, şi abia asta din urmă e mai horror. Cam la fel ca mantra cu cineebarnanuilcunosceuratnuimiplacedeel. Nici lor nu le-a explicat nimeni frumos, aşezat, că nu e necesar să îl ia acasă, ba nici măcar la o bere. Un simplu calcul politic (alt şoc, altă groază pentru sufletele sensibile care confundă politicienii cu mesia) ar fi fost suficient de convingător, dar asta nu face decât să ne ducă înapoi la teribila imaturitate a electoratului. Ai fi zis că 30 de ani de libertate de exprimare şi de votare ar fi fost suficienţi ca să învăţăm câte una, alta, da’ de unde?! E mult, mult de lucru şi e nevoie de mulţi oameni şi multă implicare. Adică ce ziceam la punctul doi.

P.S.: Și dacă cumva nu am fost suficient de clară, normal că votez. Normal!