Vis!

Am pastrat cateva zile sa se aseze emotiile si impresia puternica de la Europenele de la Cluj, un fel de eveniment al secolului pentru noi, romanii. (putem spune asta chiar la propriu, daca avem in vedere ritmul de 1/60 de ani).
Recunosc, am fost cam circumspecta la inceput. De fapt nu, la inceput de tot am fost ofticata maxim pentru faza cu Bucurestiul, care s-a facut de rasul curcilor. Din cauza impotentei cronice a primariei, de atunci, de acum si dintotdeauna, Romania a fost la un pas sa piarda organizarea de tot. Cazul fericit a fost ca pana la urma doar Bucurestiul s-a facut de rahat, nu toata tara. Pentru mine a fost doar inconvenientul de a fi nevoita sa ma carabanesc pana in capatul celalalt al tarii si sa dau o multime de bani pe avion, cazare, masa si toate cele, in loc sa stau frumos acasa. De diferenta de bani probabil mi-as fi cumparat cele mai scumpe bilete, cred ca mi-as pus scaunul direct pe podium. Iar ca o palma data peste meclele bucurestenilor, deasupra intrarii atletilor in sala polivalenta scria Cluj, capitala sportului…bitch slap!

Acum, sa va zic si cum a fost. Pe scurt, a fost un vis! Pe lung, a fost genial, o atmosfera senzationala si o organizare brici, de nu ziceai ca esti totusi in Romania. Emotiile au fost incredibile, si asta doar in tribune, nu pot decat sa imi imaginez cum a fost pentru organizatori si pentru sportivi, sa fie in sfarsit acasa, dupa „doar” 60 de ani. Cam atat ne-a luat sa ne intoarcem acasa si era atat de important sa ne si iasa, incat chiar s-a simtit ca nu s-a crutat niciun efort ca sa facem nu doar fata momentului, ci sa il facem memorabil, pentru fanii romani si pentru toti deopotriva, toata Europa. Asa de mult m-am bucurat ca atat de multa lume a avut acelasi sentiment ca mine si ca nu a fost doar in capul meu, chiar a fost senzational. Toata lumea s-a simtit bine, am vazut un public civilizat, educat, fair-play, lucru pe care l-au simtit din plin sportivii straini si asta a fost un mare motiv de mandrie. Sa fii mandru ca ti-a iesit ceva asa de bine in tara ta e din pacate lucru rar. Asa ca pentru mine zilele astea au fost bucurie pura, adrenalina din plin si mai ales, spectacol! Pentru ca nu e vorba doar de gimnastica, nu e vorba doar de sport, e vorba de un spectacol in sine, asa a fost conceput si asa a si fost. Puteai sa nu ai habar de gimnastica, de sportivi, sa fii
total pe dinafara si tot te simteai bine, pur si simplu nu avea cum sa nu iti placa.

Ar mai fi multe de spus, dar o sa ma stradui sa rezum doar la esential: chapeau, B&B si tuturor celor care s-au implicat 100% pentru a crea un eveniment cu adevarat de inalta clasa, un moment pe care nimeni nu il va uita prea curand. Si ma bucur si ca am posibilitatea sa compar cu alte Europene organizate la case mai mari si sa spun cu mana pe inima ca la noi a fost mai frumos. Ma stiti, sunt foarte departe de patriotism, asa ca puteti sa ma credeti pe cuvant! Si ar mai fi inca ceva…ca mie cand imi intra ceva in capsor, nu prea mai iese…si cand ne-am trezit si cu ditai presedintele FIG in sala, s-a insurubat si mai tare. Pe urma am constatat ca le-a mai intrat si altora in cap ideea, asa ca imi fac curaj sa visez si in scris la un mondial la noi acasa! Cam cum ar fi asta, oare?!

fecesebe, fecesebe, steaua nu mai e

Incet, dar sigur, an dupa an, spiritul, adica personalitatea si insasi notiunea de echipa steaua, s-a disipat pana a ajuns la stadiul actual, in care, in sfarsit putem spune ca nu mai exista. Macar sa stim o treaba, sa batem cuiele si sa mancam coliva, zic.
Sigur, daca actionam asa, treptat, cu incetinitorul, poate nu se prinde lumea ca nu a mai ramas nimic, da’ nimic. Inca ne mai agatam de niste amintiri, legatura cu prezentul ne scapa. Sa recapitulam: stadion – nema. Asa incepe. Sigla – pauza. Avem in schimb o gluma sinistra, desenata de un copil de la scoala ajutatoare, probabil. Avem si cruce mare si frumoasa, poate se sperie UEFA de puterea domnului si ne lasa in pace, regulile sunt pentru fraieri, nu pentru trimisii mesianici in lumea fotbalului. Ei, mai ramasese doar numele, dar numele e doar o conventie, de ce sa ne cramponam de el?

Intelegem ca trebuie sa ii multumim pentru toate astea domnului care raspunde la apelativul Gigi, sau Jiji, pentru alint. Domnul care a facut muuuulte investitii, care mai de care, daca intreaba cineva, dar care nu se stie de ce, nu vorbeste niciodata si despre cat a scos din aceasta vaca ros-albastra de mult, versus cat a introdus in dumneaei. Si nu mai vorbim aici si de capitalul de imagine acumulat, care a permis acestui cercopitec sa ajunga nici mai mult nici mai putin decat euro-parlamentar. Ca cine reprezinta mai bine imaginea noastra in Europa, decat el? Putem sa il punem si pe de stema, eventual. Acelasi domn care si cand a mai dat din greseala norocul peste el, s-a ridicat repede si s-a scuturat pe dungulite. Norocul care se putea intampla sa fie un Zenga, un Protasov, un Galca. Decenta si integritatea probabil nu au trecere la cel care incepea deja sa prefigureze destinul numitei fecesebe…Nu pot sa uit nici acum explicatia lui Jiji cu privire la Protasov: nu imi place privirea lui…
Altfel, strategia lui, in orice, e metoda aruncatul cu bani. Fie ca ii arunca de pe capota masinii calicilor adunati in jur, fie mai plateste niste curent in ferentari, pentru el e tot aia cu investitul in fotbal. Asta stie, asta face. Asta e nivelul de care nu va trece niciodata. Pentru ca de la un punct incolo e nevoie si de creier, ca garnitura la bani. Are cel mai scump lot, probabil asta e o realizare. Daca e si cel mai bun, sau cel mai eficient raportat cu banetul dat, asta e alta discutie. Una care nu intereseaza pe nimeni. Daca asta vrea sa fie cea mai buna echipa, atunci imi pare rau, dar nu e cazul si nu merita. Jucatori crescuti de altii, ca astia nu mai cresc nimic, nici daca ar vrea, nu ar putea. Ei doar ii platesc si cumva, se pare ca ii si defecteaza.

Lasand totusi maimutele la o parte sa se desfasoare, singurul care merita atentie in tara asta la ora actuala ramane Hagi. Abia de acum incolo, pentru ce face el pentru fotbal in romanica, merita o statuie. Chiar asa, poate se gandeste la asta si firuta, in loc de reagan sau mai stiu eu cine. Inteleg ca are bani de dat si cultura o da afara din palazzo di voluntari. Pai poate reinviem si cultura fotbalului, candva a inseamnat ceva pe aici, dar acum e cam decedata, ar cam fi cazul sa fie resuscitata, pana nu e prea tarziu.

Liliacul

In fiecare an, cam pe vremea asta, incepe sezonul liliacului. In fiecare an, cam pe vremea asta, imi updatez coverul de facebook cu o fotografie facuta de mine acum niste ani, cu liliacul superb care mi-a marcat toate primaverile copilariei. Un copac imens, bogat, de un mov intens, cu un parfum care umplea toata strada si toata strada se inghesuia sa incerce sa ciunteasca macar un pic din el, ca era fix langa gard si cateii erau blanzi. Motanul nu se baga.

Nu am inteles niciodata de ce nu a putut supravietui acest copac miraculos. De ce noul lui stapan a decis sa il sacrifice, chiar daca nu il incurca cu nimic, indiferent ce imbunatariri funciare si-ar fi imaginat in noua lui curte. Nu am mers niciodata sa vad, dar cineva mi-a spus, fara sa fi intrebat, ca nu mai exista. De ciresul imens din spate ma asteptam, el chiar era foarte batran si gata sa se prabuseasca, dar liliacul?!…De el imi e dor ingrozitor in fiecare primavara, cam pe vremea asta.

Vecinul de langa bloculetul nou construit in care m-am mutat toamna trecuta are o curte uriasa, in care face agricultura in toata regula, chiar zilele trecute au inceput lucrarile de primavara, pe care imi place sa le „spionez” de la distanta. In curtea asta mare, langa gard, chiar in dreptul balconului nostru, vecinul are un liliac mov. Mare. Vecinul e batran si vulturii imobiliari viseaza zi si noapte sa mai tranteasca niste blocuri, suprafata e geniala. Mosul nu vrea sa renunte, dar le cere, preventiv, un milion de euro. Vulturii rezista deocamdata, dar va veni o zi cand fie vor ceda ei si vor plati pretul cerut, fie nepotii il vor ajuta pe mos sa cedeze mai repede, ca nu mai au rabdare.
Ma uit cu drag si tristete la liliacul nou descoperit, e clar ca are zilele numarate.

Uzina de botox si pantofi de leopard

Cred ca sunt pe cale de a da de un fir – ma apuc de investigatie jurnalistica. Am ajuns la concluzia ca toate cabinetele, clinicile, garajele care ofera servicii de tuning pentru femei au sigur un deal cu o fabrica de papuci din blana de animal de prin china, ceva. Am observat majoritatea covarsitoare de cliente (cred ca nu ar fi corect sa le numim paciente) care ies de pe usa stabilimentului sus-numit gata incaltate cu papuci din piele de leopard. E drept ca pot exista variatiuni – tigru, zebra, sarpe cu clopotei, la fel cum si tuningul poate fi diferit ca localizare, cat si ca implementare (botoxulet, acidulet, siliconas). Nu am reusit inca sa duc investigatia pana la corelatii intre materialul folosit la tuning si animalul reprezentat pe papuci. Dar na, sunt abia la inceput…skillurile de investigator abia incep sa se ascuta.

Altfel, imi imaginez ca pentru papuceii aia muncesc zi-lumina niste copilasi orfani, care eventual decupeaza blanita direct de pe fiare. In viu, ca sa fie si mai exciting!

Serios, urmariti fenomenul, daca vi se pare la fel de amuzant ca mie! Scanati prima tunata si fulgerata care va iese in cale si daca nu o avea macar un ceva mic de tot cu animal print pe ea, nu stiu ce sa zic! Hai, ca nu or fi sandalute, dar macar o esarfuta? Din aia prinsa la gentuta-valiza. Ei, vedeti? Solutii exista.