Go, Klaus!

S-a intamplat, in sfarsit! Johannis a reusit sa produca o declaratie cu efect de tulburare a apelor. De enervare a unor mase si de trezire a simpatiilor altora, aia care se tuflisera intre timp si nu mai credeau ca ii iese ceva. Ei, uite ca s-a putut. Unde nu a putut Ciolos, a cotracarat Johannis. Adica, acolo unde o doare mai tare pe duamna coalitia pentru familie si alte alea. Si le-a cam dat undeva in zona temeliei, ferm, fara nuante, fara menajamente si fara echivoc. Scurt si clar. In traducere libera, a zis, Mucles!
Si rezultatul a fost ca BOR s-a basicat atat de tare, ca abia atunci cand au aparut reactiile lor mega ofuscate am putut sa intelegem in toata splendoarea primul act cu adevarat curajos al presedintelui. Cred ca putin a lipsit sa il acuze de tradare de tara, de neam, de toate cele care vin la pachet cu valorile noastre, care ne definesc. Pai, sigur ca e anacronic omul, ca nu e de-al nostru, alta religie, alta mancare de peste. Asta e un element perturbator. La nevoie biserica va instiga oamenii la rascoala impotriva presedintelui tarii, acest scenariu mi se pare cat se poate de plauzibil in momentul asta.

Asa ca, dupa Go, Ciolos, avem acum si Go, Klaus! Sa vedem episodul urmator…

Solutia de bun simt la ratb

Vad ca e o discutie din ce in ce mai aprinsa despre aglomeratia de la metrou si ce sa ne mai facem, ca nu facem bine, ca nu facem fata, ca de ce. Am vazut si titluri suparate, de la jurnalisti suparati, care simteau nevoia sa puncteze ca la metrou, una bucata calatorie costa dublu cat una la ratb. Sigur ca e o comparatie tampita, care nu isi are rostul. Metrorex, de bine de rau a mai investit, se vede ceva in confort si in stradania de a tine oamenii in miscare, la timp. Trenurile sunt aproape toate noi, iar la orele de varf circula la interval de 2 minute, si asta pentru ca mai putin nu se poate. Probabil cei care au impresia ca metroul e scump nu s-au mai urcat din copilarie intr-un tramvai, de exemplu. Sa vada acolo jeg, sa vada un tramvai aflat in circulatie de cand era mama copil, sa stea sa il astepte muulte minute in sir, pe niste refugii nesecurizate in niciun fel, neacoperite, ne nimic. Iar daca e weekend cumva, mai bine sa mearga pe jos sau sa astepte cuminti ziua de luni. Cam asa. Dar da, e mai ieftin ca la metrou, mai ales daca mergi pe blat, ca toata lumea.

Si asa ajungem la a doua problema, unde voiam de fapt sa ajung, problema ratb. E o problema vesnica. Ei se plang ca pierd bani, ca lumea nu plateste si e rea, in general. Raspunsul lor a fost si este in continuare sa plateasca o ceata de controlori grobieni, nespalati si agresivi, care ocolesc de parca ar avea orbul gainilor pe cine vor ei, pe alti cativa ii amendeaza si de la altii isi iau spaga necesara. Ratb are, desigur, numai de castigat. Pentru ca de ani de zile se face ca nu vrea sa vada solutia evidenta pentru a evita tevatura asta si investitia perfect inutila in salariile astora. Sigur, e o solutie care dureaza sa fie implementata, e o solutie care presupune educarea oamenilor si asta e intotdeauna mai dificil. Dar daca ne gandim la ani in sir de pierderi greu de calculat corect, cu siguranta ar fi mai eficient, pe termen lung. Si solutia cea simpla si de maxim bun simt, dupa parerea mea, presupune 2 chestii:
1. Instalare de turnicheti, doar la prima usa. Evident, urcarea se va face doar pe la prima usa. Dureaza pana devine ceva normal, dar cred ca e the only way. (daca la autocarul spre bulgaria putem, la autobuz de ce sa nu putem?).
2. Lumea sta frumos la coada si se urca in tramvai/autobuz in ordinea sosirii in statie, nu in ordinea grosimii soriciului sau a coatelor mai agile. In alte tari asa se procedeaza inclusiv la metrou, e ceva firesc.
Astea 2 chestii, impreuna, au un singur dezavantaj pe care il vad eu, si anume ca dureaza nitel pana se obisnuieste lumea, care sigur va vocifera la inceput, din reflex. Avantajele, pe de alta parte, cred ca sunt evidente: reducerea spre 0 a blatistilor, civilizarea hoardelor de calatori, usurinta de a te urca si a plati fara sa mai fii impins si inghiontit de multimea furibunda din spate (si ingreunarea celorlalti calatori, in incercarea de a ajunge mai aproape de aparatul de taxat, in cazul in care chiar vrei sa platesti), eliminarea unor cheltuieli inutile, respectiv cele cu controlorii. Aaa, si cred ca ar mai descuraja nitel si fenomenul de autoservire din gentile si buzunarele calatorilor.

O fi asa greu? Eu zic ca nu.

Cum sta treaba cu Waldorf

Vreau de mult sa va povestesc cum sta treaba cu scoala Waldorf. Constat ca 26 de ani mai tarziu dupa momentul t0, aceleasi discutii si pareri si presupuneri care mai de care mai fanteziste continua sa umple spatiul public. Oamenii continua sa fie reticenti la tot ce nu e al lor, stramosesc, dacic daca se poate. Sunt cateva idei de baza pe care vreau sa le demontez, pentru ca pur si simplu e necesar.
Eu sunt produsul acestei scoli, pe care o consider excelenta, chiar daca nu am „apucat” decat clasele 1-4. Asta se intampla in 1990, cand am intrat eu la scoala.
– Waldorf e scoala „speciala”, pentru copii „speciali”;
– Waldorf e scoala privata si contra cost;
– Waldorf si Montessori sunt acelasi lucru.

Or mai fi si alte mituri urbane, dar eu de astea stiu si ma lovesc de ele de ani de zile, fara semne de ameliorare. Nu o sa le iau pe rand, desi parea previzibil, dar o sa incep totusi cu numarul 1, fiindca asta m-a enervat cel mai tare de-a lungul timpului, e ca si cum cineva ar insista sa ma tot faca handicapata.
Deci, NU. E o scoala absolut normala, ca oricare alta. Daca ar fi sa facem o medie, cred ca ei, elevii ei, ies cu siguranta peste, in niciun caz sub. Am auzit de atatea ori aberatia asta incat am ajuns la concluzia ca numai dorinta de a submina ceva ce nu cunoastem si nu intelegem poate fi cauza acestor zvonuri. Daca ar fi sa cautam acul in carul de neadevar, da, la mine in clasa a existat 1 (un) copil cu probleme, adus acolo de mama lui doar din dorinta de a fi integrat si de a putea „prinde” ceva din zbor, dintr-un sistem permisiv, prietenos, relaxat. Am inteles-o cu totii, chiar si copiii, am inteles inca de la acea varsta de ce aceasta femeie a incercat sa evite un soi de penitenciar de suflete, in care ma indoiesc ca ar fi si putut invata ceva, orice. Iar la scoala pentru „normali” sigur nu l-ar fi primit.

Abominatia asta mai avea o varianta, venita de la profesorii din sistemul clasic, multi dintre ei la fel de ingusti ca restul populatiei, dar asezonati, pare-se, si cu o doza de invidie, sa se asorteze la lipsa de informare. Si, cred eu, cu simpla, stramoseasca, rautatate. Astia erau aia care acuzau sistemul Waldorf deeee…da, de spionaj, fratilor. Aia, inapoiatii aia, au venit la noi in tara ca sa fure meserie, sa ne fure sistemul de invatamant si metodele performante, glia si neamul si tot. Spionii erau deci periculosi si trebuiau eliminati, cumva, sa nu rasufle nimic, sa nu ne pustiasca. Noi, elevii proveniti de acolo, eram un fel de extraterestri, putin probabil nevinovati, cine stie ce ne implantasera in creiere? Sigur, lucrurile astea par amuzante acum, dar sunt tot atat de adevarate pe cat sunt de ridicole. Si m-am lovit de ele socata si dezorientata, cand m-am pomenit, in clasa a cincea, intr-un fel de jungla. Nu o sa il uit niciodata pe proful de engleza, un dement dubios si vag libidinos, care ne-a dat un test la inceput si cand eu l-am terminat prima si nu a reusit sa gaseasca nicio greseala in el, a inceput sa faca circ in clasa si sa se dea, la propriu, cu capul de pereti. Si ce e si mai infricosator de atat e faptul ca acum realizez ca nici macar in momentul de fata nu suntem chiar asa departe de nivelul ala de intoleranta si dezinformare. Da, m-au marcat tampeniile astea cand eram copil si simteam nevoia sa le clarific, public, o data pentru totdeauna.

Ce vreau sa subliniez e ca mediul asta aparent casual nu era casual deloc atunci cand venea vorba de informatiile asimilate. Atata doar ca au stiut sa faca in asa fel incat sa nu simti ca inveti, ca faci vreun efort, ci pur si simplu era o placere sa fii acolo si sa faci parte din tot. Eram singura din grupul de la bloc care se bucura cand incepea scoala, de ma credeau toti copiii nebuna. Bineinteles, am intrat in randul lumii imediat dupa intrarea in sistemul clasic, din clasa a cincea incepand. Dar vreau sa va zic asa: la limba engleza, de exemplu, eu pana la finalul clasei a opta nu am invatat absolut nimic nou din ce nu stiam din clasa a patra. Pentru ca eram mult inaintea „programei” si am avut metoda solida. Poate ar trebui sa mentionez aici faptul ca invatatoarea noastra era de fapt profesor de engleza/germana reconvertita in pedagog Waldorf. Poate si de asta…dar la fel a fost si la gramatica limbii romane, de exemplu, dar si la alte materii. Am pus in primii ani de scoala o baza solida, care mi-a servit drept tot ce aveam nevoie pana la liceu, practic. Dar nu asta a fost partea cea mai importanta, dupa parerea mea. Eu cred ca adevarata diferenta s-a facut la capitolul lecturi. Lecturile au fost de 2 feluri: alea pentru acasa, ce ne dadea noua sa citim, mai ales in vacante (nu teme, ci carti de citit) si ce ne citea in clasa. Aveam efectiv ore de lectura, ca la gradi, dar nu chiar, si statea pe scaunel in fata clasei si ne citea. Si nimeni nu misca, toata lumea era numai urechi. In clasa a doua, ca sa va faceti o idee, aveam Mitologia Nordica (de care m-am atasat instant si l-am pus pe tata sa imi ia cartea din care ne citea, o am si acum in biblioteca). Apoi, am trecut la chestii mai grele, ca de la a treia eram deja mari…asa ca se citea Cantecul Nibelungilor si Ramayana. Tot la clasa a doua ne-a dat de citit peste vara La Medeleni, cele 4 volume. Multe lucruri nu am inteles atunci, dar alte multe lucruri am inteles. Planul a fost mereu sa forteze un pic limitele creieraselor noastre, in loc sa ne limiteze si aplatizeze. Eu zic ca a reusit planul. A, si nu, nu faceam religie la scoala. Nu a venit nimeni sa ne spuna ca Dumnezeu exista sau nu, asta era treaba fiecaruia, la el acasa, scoala nu are amestec in treaba asta. Pur si simplu nu era in programa asa ceva. Aveam altele, multe altele. Si am fost tot timpul stimulati, in cadrul clasei, sa iubim natura, sa o observam, sa o imbratisam si sa fim respectuosi si buni. Sa se auda vreun cuvant urat era de neimaginat. Era tot ce trebuia, zic eu.

In ce priveste asemanarea cu Montessori, poate ca exista similitudini, prefer sa nu ma pronunt cand nu stiu ce si cum, dar diferentele esentiale sunt faptul ca Waldorf e gratuit si ca in momentul de fata e un sistem complet, un cerc perfect inchis, care porneste de la gradinita si se incheie la liceu. Am convingerea ca scoate oameni completi.

Eu voi fi mereu recunoscatoare parintilor mei, niste adevarati pionieri, care s-au documentat si au avut curajul sa aleaga pentru mine drumul asta, atunci, in 1990, in vremuri atat de tulburi si haotice. Cred ca mai ales tata, profesor si el, a avut rolul determinant in treaba asta, poate tocmai pentru ca stia „din interior” care sunt viciile sistemului si a vrut altceva pentru mine.