Draga eMag…

Draga eMag…cum sa zic eu…da-ti foc!! Nu credeam ca ma mai pot enerva atat de tare, dar iata ca ai reusit sa treci cu gratie bovina peste toate limitele mele, una cate una. Am facut greseala sa plasez o comanda de electrocasnice mari, luni. Am primit mesaj ca se va livra miercuri, 27.07, si ca voi fi notificata cand e predata la curier. Apoi a venit ziua de miercuri si bineinteles ca nu am primit niciun semn. Ar fi de mentionat ca nu locuieste nimeni momentan la adresa de livrare si astfel am pierdut timpul toata ziua asteptand sa aflam cand vine dumnezeul curierilor, pentru a ne face programul dupa el. Degeaba. Daca stiam macar care e firma, poate aflam o informatie amarata, dar si asta era secret. Iar la eMag, treaba e simpla…zeci de minute (!) pe hold, si nu doar eu, multi oameni s-au plans de aceiasi problema, fara nicio sansa de raspuns. Pe Facebook, ma roaga duios sa le dau mesaj privat, dupa alte cateva ore…le mai dadusem unul, dar nu aveau ei de unde sa stie, pentru ca si al doilea a avut aceiasi soarta, nu a fost nici macar vizualizat. Dar important e ca la vedere, pe wall, si-au finalizat misiunea de a posta un raspuns serviabil.

Si uite asa, asta a fost ultima mea comanda ever la ei, eMag a devenit un mastodont nesimtit care doarme pe coada, in propria baliga. Sunt nenumarate site-uri care au aparut mai recent si care desi mai mici ca volum de vanzari, reusesc sa tina niste preturi foarte bune, comparabile, si care, chiar daca au inca destul de invatat la „fine tuning”, reusesc sa faca o treaba buna, prompta si sigura. Si e foarte bine asa. Senzatia mea e ca dupa o perioada lunga si foarte buna, eMag a reusit cumva sa regreseze la stadiul lor de inceput, de pe vremea cand circula expresia „ai luat de la emag, ti-ai luat teapa”. Poate nu ti-ai luat, dar senzatia cam aia e, cand esti ignorat cu desavarsire.

Later edit: Se pare ca au raspuns, dupa alte 20 de minute pe hold, si au dat vina pe ratacirea curierului. Irelevant, curierul e oricum responsabilitatea lor si pana la urma, principala problema e atitudinea lor fata de clienti si respectul care tinde spre zero. E inadminisibil sa nu poti lua legatura cu o fiinta umana de la ei pe niciun canal de comunicare. Ca sa nu mai zic ca incerc sa vorbesc cu ei inca de luni, tocmai pentru a evita surpriza de azi.

Pokemonii-s de vina!

Sau nu?! Ma rog, frizeaza o usoara isterie ce se intampla, iar plaja de manifestari pare ca e foarte larga.
Sa observam:
1. frenezie tampa in goana dupa desene animate, in forme agravante manifestate la subiecti adulti
2.ignorare asidua, intr-o lupta permanenta impotriva „sistemului” si a trendului buclucas;
3. testarea marii cu degetul, pe modelul „vreau doar sa vad, ca trebuie, stiti, lucrez in industrie si…”
4. infierare din toti rarunchii si demascarea conspiratiei la nivel mondial
5. infierarea celor de mai sus, cu accent pe injosirea temeinica a celor care vad conspiratii, pentru ca ce stiu ei, nu stiu nimic, sunt niste (alti) prosti si n-au inteles nimic din lumea asta mare si frumoasa in care traim. Si din frumusetea marketingului, cu note de sublim.
6. inchiderea granitelor, pentru orice eventualitate.

Exista, desigur, si exegeti care propovaduiesc beneficiile aduse de micii monstri, cum ar fi stimularea miscarii in aer liber (cu punctul terminus acolo unde miscarea nu mai este posibila, dupa ce ai fost calcat de camion). Si mai sunt si cei care, daca au respins cu strigaturi teoriile de manipulare in masa, insista sa ignore si temerile mult mai telurice legate de securitate, liste lungi de permisiuni etc. Monstrii au avocati care cred in inocenta copilariei, duios.

Cam astea ar fi principalele forme ale bolii, pe care le-am identificat eu. Posibil sa mai fie si altele, dar mi-am propus sa nu cumva sa ma specializez. Ca sa incerc si un auto-diagnostic, as zice ca ma incadrez la punctul 2. Dar e irelevant, e doar tipic pentru mine…

Fifi

Dupa ce casa copilariei mele a ramas pustie pentru totdeauna si dupa ce am reusit sa trec si peste etapa la fel de grea, sortarea nenumaratelor lucruri, lucrusoare si mici comori adunate in atatia zeci de ani, am simtit 2 lucruri: epuizare si dorinta de a nu mai reveni acolo. Era prea mult, prea greu. Din cand in cand insa eram nevoita, din diverse motive, sa revin. Curtea mea era in pragul paraginii si mai mereu cand veneam acolo, gaseam pisici din vecini sau de nicaieri venite in vizita, care isi faceau veacul netulburate. Nu avea cine sa le sperie, nici oameni, nici cainii care animau curtea pana nu demult, nici vreo alta pisica rezidenta. Desi intotdeauana am iubit animalele, pe aceste pisici le goneam si le fugaream mereu cu o placere suspecta. Mi-am dat seama mult mai tarziu de ce: cred ca pur si simplu faptul ca veneau acolo nestingherite imi amintea ca locul e pustiu, motiv pentru care ma razbunam pe ele. Lipsa lor de consideratie ma scotea din sarite.

Intr-o zi de sfarsit de vara am ajuns de nevoie din nou acasa si tocmai cand ma indreptam spre poarta sa plec, am zarit-o. Dormea fix in mijlocul gradinii de trandafiri, cu spatele spre mine. Era ascunsa partial de o ladita de lemn pe care probabil un binevoitor o aruncase peste gard, asa ca nu ii puteam vedea decat spinarea de o culoare incerta. Nu am sa stiu niciodata ce m-a apucat atunci, dar prima mea reactie si primul gand care mi-a trecut prin minte instantaneu a fost sa ma misc cat mai usor, sa nu o trezesc. Dormea atat de firesc si de linistita, ca si cum fusese acolo dintotdeauna. A fost o reactie spontanta total pe dos de toate cele de pana atunci si pe care niciodata nu am reusit sa mi-o explic, poate a fost pur si simplu o intuitie de moment, dar nu voiam decat sa o protejez si sa o fac sa nu plece niciodata. Ea era altfel-decat-toate-celelalte, cumva. S-a trezit si a venit catre mine, m-a lasat chiar sa o iau in brate, de parca ne cunosteam dintotdeauna si din ziua aia am fost acolo zilnic, cu mancarea cea mai buna pe care o puteam cumpara. Mama a botezat-o Fifi, dupa o pisica din copilaria ei, numita asa de inspirata mea bunica si asa a inceput prietenia noastra, cu atatea valente si atatea semnificatii, ca de multe ori aveam senzatia ca nu poate fi doar o simpla pisica. Fifi a fost cea datorita careia, venind zilnic la ea cu drag, am reusit sa inving angoasa si locul dintr-o data nu mai era pustiu, nici deprimant si de speriat. Era casa ei, era din nou casa noastra, chiar daca nu locuia nimeni acolo. Ea a facut pentru mine ceva cu totul iesit din comun, m-a scos cu rabdare si tact pisicesc din cea mai grea perioada a vietii mele de pana atunci si m-a pus pe linia de plutire. Nu am nicio indoiala ca e adevarat ce se spune, pisicile bune isi aleg singure oamenii, ca stapani nu se pot numi, la fel cum nu am nicio indoiala ca Fifi era pentru mine. Sau eu pentru ea.

Cand a venit iarna si momentul in care trebuia sa ne despartim cu adevarat de casa se apropia tot mai mult, am luat in fine decizia cea mai fireasca, am luat-o la mine, la bloc. In urmatorii 6 ani, am avut nenumarate ocazii sa ii observ caracterul, personalitatea, inteligenta. Poate sunt cuvinte mari, o sa credeti ca am luat-o nitel razna, dar sunt inca in deplinatatea facultatilor mintale, garantat. Cred ca am avut norocul sa intalnesc pisica absoluta, suma tuturor calitatilor pe care o pisica le poate avea. Nu am mai intalnit o fiinta atat de buna, de blanda, delicata, inteleapta, de un bun simt care ar face multi oameni de rusine.

Despre ea si felul ei de a fi si relatia care s-a creat intre noi as putea sa scriu pagini in sir si as putea povesti intamplari nenumarate, pline de intelesuri. Dar nu o sa o fac. Am amanat sa scriu despre ea inca din ziua de 30 martie si inca nu pot sa cred ca nu o mai am. Desi era inca tanara, Fifi a murit de cancer, la fel ca toate fiintele bune si deosebite, om sau animal. Nu am reusit sa o ajut, desi am incercat din rasputeri.
Sunt convinsa ca vor mai fi si alte pisici si ca le voi iubi pe toate, dar nu va mai fi niciodata alta ca ea!

Despre discriminarea pozitiva in HR

Stiti cat de absurda e discriminarea pozitiva, in domeniul HR? Asta politically correct, care daca ar deveni obligatorie la noi, ar insemna legiferarea idiocratiei? Ei bine, imaginati-va ca sunteti angajator si cineva, respectiv legea, va obliga sa aveti x femei in companie, y alte confesiuni minoritare, z homosexuali. Nu conteaza pregatirea profesionala, conteaza doar sa iti iasa la numar. Atat. Evident, daca vine cineva la interviu si nu il angajezi pe motiv ca e femeie musulmana gay (wtf?!) atunci se numeste discriminare negativa si nu e ok. Daca vine aceeasi persoana, fara nicio treaba cu descrierea postului si esti obligat sa o angajezi, ca altfel iei ditamai amenda, atunci e o discrimare pozitiva de domeniul absurdului. Dar aia e ok. Si scenariul asta nu e deloc departe sa devina realitate. La altii se poate deja.

Iar la noi cred ca primul pas vag de discriminare pozitiva impusa cu forta e in legea supermarketurilor. E ca in bancuri, unii zic ca da, unii zic ca nu, eu as zice ca da. Sigur, in cazul asta particular, directia e invers. Adica o discriminare intru binele interesului national, zici ca e o lege propusa de Gabi Oprea. In partea cealalta, directia ar fi catre vreo directiva din afara, romanii in veci nu ar vota asa ceva de buna voie, nu pentru ca limitarea absurditatilor ar fi specialitatea casei noastre, ci pentru ca sunt mult prea inchistati si refractari la orice forma de alteritate. Macar in contextul asta, micimea orizontului ar limita nitel pagubele.

Daca aceste practici vor migra firesc catre piata muncii, o sa fie interesant…mai ales pentru firmele mici, unde e cam greu sa strecori pe cineva in echipa doar ca sa dea bine si sa iasa la calcule. Atunci cand ai relativ putini angajati, fiecare pozitie e aleasa “pe spranceana” si nu ai loc de manevre, de juniori in cazul in care nu are cine sa ii invete, si mai ales de oameni slab pregatiti, care sa fie acoperiti de alti 10 care fac treaba si pentru ei. Nu iti permiti acest “lux” ridicol, din niciun punct de vedere, financiar, ca spatiu locativ al biroului, ca mod de alcatuire a echipelor de lucru etc. Nu stiu altii cum sunt, dar eu ma gandesc din ce in ce mai mult la perspectiva asta si nu am idee cum sa o apuc, daca va deveni realitate. Ceea ce pare a fi doar o chestiune de timp.

Firea face treaba

Primul semnal a fost cand am primit pe mail imaginea de mai sus, cu acest arbore secular ucis in parcul Cismigiu, pe 30 iunie. Nu era singurul. Cateva zile mai tarziu au inceput, cam timid, sa apara stiri in online, pe site-uri mai obscure, probabil cei mari aveau altele de semnalat, nu stiu exact ce. Se pare ca de fapt e vorba de mai toate parcurile, s-au alaturat macelului IOR, Herastrau si, mai nou, Soseaua Kiseleff si cate or mai fi. De fapt, tot Bucurestiul e sub asediu, pozele curg de peste tot acum!

Eu am trimis mail cu poze catre Autoritatea de Mediu, care mi-a raspuns amabil ca nu mai e de competenta lor si sa ma adresez Primariei. Foarte frumos, cum ar fi reclam la primarie ce face primaria? Parem toti tampiti definitiv? Mi-au mai spus si ca ma pot adresa si la Garda de Mediu, care e alta institutie, cu alte atributii, se pare. Oare de ce e nevoie sa fie mai multe, fara sa stie nimeni clar ce ar trebui sa faca fiecare? In orice caz, am semnalat si acolo, inca nu am primit niciun raspuns. Ce e drept, inca nu au trecut cele 30 de zile…numai bine, pana atunci cred ca mai raman in picioare doar cativa boscheti…

Ceea ce se intampla acum este practic apogeul schizofrenic al asa-ziselor toaletari complet tembele care se petrec in Bucuresti in fiecare an si care maltrateaza copacii in mod evident intentionat. Nimeni nu poate fi atat de cretin, chiar daca va vrea cineva sa arunce vina pe o puzderie de Dorei, din pacate nu tine, Dorel are si el un sef, seful lui Dorel ar trebui sa stie ca:

1. Trebuie sa examineze un specialist acesti copaci si sa aplice tratamente preventive, copacii astia nu au trait 200 de ani ca sa ajunga la mana indrujbata a lui Dorel; nimeni nu stie sa fi existat vreodata o astfel de examinare;
2. Toaletarea nu inseamna sa lasi doar tulpina cheala, cred ca am vazut cu totii monstruozitatile care rasar la tot pasul dupa ce drujbele au tacut; copacul respectiv se va usca si atunci vor putea in sfarsit sa il faca disparut de tot;
3. Toaletarea nu se face niciodata in mijlocul verii, e un act criminal cu premeditare.

Deci? Ce mai putem face, totusi, in afara de poze si mailuri?