Sa semnam o petitie!

Ma gandesc sa initiez o petitie. Pentru interzicerea petitiilor. Nu mai pot cu ele, nu e zi in care sa nu am cateva in newsfeed sau pe mail sau si-si. Romanii fac petitii. Treaba nu prea au, in strada nu ies cand e cazul, dar au descoperit sfantul graal al democratiei digitale. Petitia e efortul maxim pe care sunt dispusi sa il faca, pentru cauze din ce in ce mai diverse si mai tampite. Dar nu doar ca sunt dispusi, pare sa le faca si placere. E aproape autoerotic, am impresia.

Acum vad ca petitia initiata imediat dupa proba la mate de la capacitate rupe. Cred ca si-a propus sa concureze cu semnaturile anti-gay, cu vreo 30.000 de semnatari in 5 minute. Care e ideea pana la urma? Parintii sunt ofuscati probabil dupa ce au pompat bani de meditatii la greu, caci copilasii nu au abilitatea de a se descurca in situatii banale, care nici macar nu au treaba cu matematica, daca ii scoti putin din formulele tocite si ras-tocite. Pe cine dam vina? Pe Minister. Si cum il ardem? Cu o petitie.

Da, sunt de acord ca poate unii au invatat pana nu au mai putut, pentru ca au vrut musai sa intre la nu stiu care liceu “cel mai bun”, ca sunt mai multe “cele mai bune”. Ca au si in anul de gratie 2016 convingerea ca asta o sa faca o diferenta majora in cariera lor viitoare. Acum sunt debusolati si inlacrimati ca poate au ratat pentru juma’ de punct obiectivul setat de familion. Chiar pot sa empatizez, un pic, acolo, pe undeva, sunt totusi niste copii. Poate nu unii straluciti, dar nu e in totalitate vina lor. Am spus ca am o doza (micuta) de empatie, nu ca inteleg, sau ca aprob, sau ca le sunt alaturi si le semnez repede si petitia…NU. Parerea mea e ca nu ei sunt neaparat de vina pentru faptul ca nu stiu sa gandeasca logic, sa urmeze firul rosu al lucrurilor. Nu vorbim aici de interpretarea unui grafic simplist, putea fi orice altceva similar si ei ar fi fost la fel de pierduti. O mica parte din vina le apartine lor si una mai mare apartine sistemului de invatamant si a modului in care abordeaza orice lucrusor pe lumea asta. Eu cred ca de fapt oamenii astia cand au facut subiectul exact asta au vrut sa sublineze, au vrut sa ii prinda musai pe astia mici cu ceva, dar scopul era sa se prinda tot pe ei. Ei intre ei, au vrut sa isi demonstreze limitele si incapacitatea. Q.E.D. Elevii au picat fix in plasa, senini. Totusi, concluzia e trista: daca asta a fost subiect greu, inseamna ca au noroc ca reusesc sa treaca strada.

Ziua cea mai lunga si Queen + Adam Lambert

Ziua cea mai lunga a adus si cel mai asteptat concert. Queen si Adam Lambert, pentru fani, sau Queen si manelistul, pentru carcotasi. Circula tot felul de pareri docte, despre cum nu e destul de emotionant, nu e memorabil, nu e Freddie…pai, da, nu este. Nici nu trebuie sa fie. Ar fi de altfel cea mai proasta strategie posibila si el stie foarte bine asta. Freddie e de neinlocuit, iar Adam e Adam, el are toate datele unui artist mare si un talent innascut pe masura onoarei care nu i s-a facut deloc degeaba si nici din greseala. Credeti cumva ca mosnegii sunt surzi? Poate si-au tocat averea la pacanele si au luat la nimereala pe cineva ca sa mai scoata un ban pentru zile negre? Credeti oare ca nu au avut de unde alege? Totusi, l-au ales pe el si dupa umila mea parere (glumesc, desigur, parerile mele nu sunt niciodata umile), au facut o treaba excelenta impreuna. Cat despre puterea de a starni emotii, nu stiu altii cum sunt, dar eu nu ma stiam o fire asa de emotiva. Totusi, aseara…

Show-ul a fost impecabil, de la setlist, la scena, la lumini, la omagiile aduse lui Freddie, (am stabilit deja ca asta micu’ nu incearca sa ia locul nimanui, da? Isi stie bine atat valoarea, cat si locul, nu are niciun fel de trac sau de complexe si asta se vede imediat), la solo-urile mosnegilor si inclusiv pana la public. Publicul roman e de multe ori apatic, greu de miscat, de facut sa cante la unison. Intotdeauna sunt cativa mai in forma si restul dorm. Nu si de data asta. Atmosfera a fost…a kind of magic!

Am tot auzit zilele astea oameni spunand ca nu vin la concert, ca nu e acelasi lucru, ca nu e Queen “de pe vremuri”, si Queen = Freddie. Am inteles, piesele nu au valoare in sine, iar mosnegii astia inca vii nu fac nici doi bani, saracii. M-am intrebat de unde aversiunea asta fata de asta micu’ si cred ca e posibil sa fie din cauza a ceea ce canta el cand nu canta piesele Queen. Probabil prea disco pentru conservatorii inraiti. Asta trebuie sa fie unul din motive, iar celalalt cred ca e pur si simplu o incapacitate personala de a se adapta, de a depasi momentul de acum 25 de ani si mai ales, de a se bucura, in general.
Fratilor, daca nu va place si nu va place si pace de Adam, trebuia sa veniti macar ca sa il ascultati pe Dr Brian May cantand Love of my life. Era suficient ca sa plecati altfel decat ati venit, sa stiti.

Cartea Mariei Olaru si valurile ei

Am asteptat sa mai treaca valul, de fapt valurile, dupa aparitia cartii Mariei Olaru. Au fost practic doua valuri, unul de simpatie pentru ea, unul din sens opus, pentru B&B. S-au intalnit si s-au ciocnit.
M-am tot gandit de unde sa apuc povestea asta, sunt mai multe perspective si incerc sa le “vad” pe toate cu cat de multa obiectivitate sunt in stare, desi este evident ca initial am fost revoltata. Nu de gandul ca a fost caftita, ci de felul murdar, aproape marsav, in care a fost ponegrita cariera de exceptie a doi oameni care au facut istorie mondiala, planetara, universala. Ma uitam si nu stiu exact de ce ma miram cu cata placere feroce, cu ce viteza si cu cat sadism se repezeau direct la beregata niste oameni, fara nici o alta baza decat, probabil, instinctul propriu si personal. O violenta cel putin egala cu cea pentru care B&B erau pusi la zid. Oamenii astia nu s-au obosit sa citeasca inainte sa dea verdicte ferme. Au citit in schimb doar cateva pasaje “edificatoare”, cu grija alese din toata cartea, folosite pentru a pregati lansarea a ceva ce trebuia musai sa provoace, sa semene samanta de scandal. Mi-am propus ca in schimbul acestor pasaje care circula liber si se lipesc imediat de toti cei dornici de sange si scandal, sa fac si eu sa circule alte cateva pasaje, din aceesi carte, asa, pentru contra-pondere.
Bun, deci cum sta treaba? Hai sa le luam pe rand:
1. Ce e real in aceasta carte? – Probabil o buna parte, povestita dintr-o perspectiva cat se poate de subiectiva, de victima care se explica la nesfarsit (e drept, aici nu sunt de acord cu Dl Tolontan), de om care spune ca vrea sa se vindece, dar modul in care este scrisa arata clar ca este departe de asa ceva si a asteptat atatia ani degeaba. Tot o victima a ramas si asta dupa mine nu e o dovada ca au fost traumele prea mari si de nesurmontat. Imi pare rau, eu nu asta am citit printre randuri, si chiar insist sa citeasca mai multa lume inainte de a-si da cu parerea. Mai degraba am citit o poveste de viata a unei persoane usor labile, inca incomplet maturizata.
2. Cum e cu cafteala? – Exista. Acum depinde si ce intelege fiecare prin asta, dar exista. Exista, sa ne intelegem, un anumit nivel de duritate, verbala, dar uneori si fizica, in orice sport de performanta in lumea asta. In gimnastica duritatea cred ca e mai mare, este de altfel dupa mine cel mai greu, mai plin de privatiuni si mai periculos sport, mai ales ca pentru performanta trebuie inceput aproape din scutece. Toata lumea care se baga in asa ceva stie despre ce e vorba. Inclusiv parintii. De fapt, mai ales ei. Si nu, nu e vorba ca asa e la noi, asa e peste tot. Nu e vorba nici de rusi, chinezi sau alti comunisti. E peste tot unde se cauta rezultate si medalii. E asa in SUA, de exemplu, mama democratiei. Ba nu e nicio democratie, va asigura cineva care mai stie cate ceva despre sportul asta, nu doar de pe marginea santului, unde se dau verdictele. Stiti ca e Bela Karolyi la butoane, da? Stiti ca americancele sunt de nebatut (pun intended), mai nou, da? Bun.
3. A fost batuta Maria Olaru? – Da. De catre numerosi antrenori, mai ales cand era micuta. Dl Bellu se presupune ca a impartit cateva palme, doamna Bitang, niciuna. Dar toata lumea vorbeste doar despre rautatea lor nesfarsita fiindca Maria asa vrea sa prezinte lucrurile. Cafteala din copilarie, deci cand era mult mai fragila si imatura, este privita de autoare aproape cu duiosie si infinita intelegere, mai ca imi vine sa zic cu recunostinta. Ei au avut dreptate, era spre binele ei. Nu acelasi lucru se va spune mai tarziu despre B&B, care au facut-o celebra si bogata. Ei nu beneficiaza de nicio intelegere. Cel putin nu pana spre finalul cartii, cand Maria ajunge la un alt punct, in care pare sa cada la pace cu Dl Bellu, ale carui merite sunt in fine recunoscute. Cam tardiv. Oamenii nu par sa aiba rabdare sa citeasca pana acolo, au pus deja eticheta de tiran si au plecat sa bea de necaz. Poezia de mai jos i-a fost dedicata si oferita cu ocazia retragerii si o redau si eu mai jos, cum spuneam, pentru contra-pondere:

Pe batranul continent,
La poalele Cetatii,
Stau toti in cantonament,
Antrenori, gimnaste, permanent,
Acolo exista un mister,
Secret, slefuit numai de el.

De multe ori ma straduiam,
Si faceam tot ce puteam,
Dadeam si sufletul din mine,
Ca sa fie cat mai bine.

Paream ca sunt indiferenta,
Dar de fapt eram atenta,
La indicatiile date,
Si adesea respectate.

De multe ori m-ati acuzat,
Ca eu as fi marul stricat,
Ca eu trageam echipa-n jos,
Dar nu va credeam deloc.

[…]

Chiar daca ne-am mai ciondanit,
Eu tare mult v-am indragit,
V-am apreciat vointa,
Caracterul si dorinta.

[…]

Aveti un suflet tare bun,
De aceea tin ca sa vi-o spun,
Sunteti un om de admirat,
De foarte multi invidiat,
Si in lume-apreciat.

[…]

Ati cucerit gloria,
Repetand victoria
Si-aurind istoria.

Nu va sperie barajul,
Dar va-nfurie arbitrajul
Si valoarea v-ati impus,
Urcand drapelul cat mai sus.

Ne-am impartasit necazul,
Bucuria si extazul,
Incurajari, cateodata
Cate-o gafa, cate o cearta,
Eu ma voi gandi mereu,
Ca m-ati ajutat la greu.

[…]

Pentru tot ce s-a intamplat,
Deseori v-am suparat,
Si apoi am regretat,
Din suflet sper ca m-ati iertat.

Un gand cald si sincer pentru domnul Bellu
din partea mea. Din toata inima.
Olaru Maria

Mie, randurile astea mi se par un adevarat rezumat al cartii. Citeste si intelege fiecare ce vrea. E graitoare.
Marie, sper sa te ierte si de data asta.

4. E Mariana Bitang o scorpie care a urat-o pe Maria? – Pasaje numeroase descriu un personaj de-a dreptul odios. De fapt, ajungem la concluzia ca adevarata problema din carte aici era. La un moment dat Maria sugereaza subtil ca motivul ar fi fost…asemanarea dintre ea si prima sotie a domnului Bellu. Aici intram pe un teren pur speculativ si alunecos si ma voi abtine (atipic mie) sa comentez. Din ce se mai stie, e clar ca e o persoana iute la manie si cu o gura bogata. Personal, refuz sa cred intr-un drac chiar atat de negru pe cat este descris, mai ales prin prisma unor alte detalii pe care le cunosc si pe care le consider graitoare pentru sufletul acestui om. Inclin mai degraba catre un, poate, sambure de adevar imbracat generos (ca sa nu spun grosier) in perceptiile unui om cu multiple traume sufletesti, pornite inca din prima copilarie, si care par ca inca o urmaresc. Asta e parerea mea, dar, repet, intram pe un teren speculativ si e mai corect sa ne rezumam la fapte care se pot verifica.

Cam atat am tinut sa punctez, la 3 saptamani dupa ce am citit pe nerasuflate cartea Mariei. Eu as indemna oamenii sa citeasca aceasta carte, desi nu chiar ieftina. Poate sunt eu la fel de subiectiva ca cei care arunca pietre. Sau poate nu.

Despre drepturile copilului de a nu avea parinti cretini

Cand eram in facultate, la o dezbatere de la nu stiu ce seminar, n-am avut de lucru si am spus ca ar trebui ca atunci cand te apuci sa faci copii, sa faci intai dovada ca ai si cu ce sa ii cresti. Pornisem de la ideea ca statul nu are bani sa intretina la nesfarsit cohorte de copii facuti pe banda rulanta, ai caror parinti au crezut ca intretinerea lor ar fi mai ieftina decat un prezervativ. A fost cat pe-aci sa fiu linsata public. Printre tipetele si strigatele de lupta ale colegilor mei am auzit ceva cu drepturile omului. Sau asa ceva. E bine ca ne preocupa libertatea omului de a se reproduce, dar nu ne intereseaza ce se intampla cu progenitura o data nascuta. Dreptul la mancare, haine, acoperis deasupra capului si poate chiar si niste scoala, astea sunt problemele statului deja. Sa le rezolve.

Acum imi dau seama ca problema e chiar mai complicata de atat. Ma gandesc la un soi de permis de reproducere pe care l-as cere oamenilor. Si la marea testare, pe langa fluturas de salariu, as baga si niste teste. Psihologice si de inteligenta. Nu va speriati, nu trebuie sa fii geniu ca sa treci. Dar zic ca ar fi bine sa nu fii chiar complet imbecil. Cam ca parintii pe care ii vad tot mai des la cinematograf cu copii mici, la filme precum cele cu James Bond (si asta e chiar light), sau Criminal, unde titlul ar trebui sa fie suficient de edificator, cu scene explicite de tortura, psihopati, violenta extrema (pentru ca psihopati, na). Ce mare chestie? Aia nici nu stiu sa citeasca, dar macar raman cu niste imagini frumoase pe retina, seara inainte de nani.

Dragi oameni care vreti sa va angajati

Dragi oameni care vreti sa va angajati. De voie sau de nevoie. Acest text este pentru voi, pentru ca se pare ca desi cam toti care ati trecut „pragul” mailului meu sunteti absolventi de comunicare sau alte stiinte umaniste din aceeasi gradina, desi stiu precis ca ati facut inclusiv si cursuri de asa ceva la scoala, tot nu ati invatat sa redactati si sa trimiteti un CV. Sau sa scrieti, in general. Cred ca e mirobolant sa primesti pe mail cate un CV atasat la un mail gol, fara nici un cuvintel in el sau macar semnatura. Mail care nu contine nici macar prea obositul buna ziua. Ah, si am intalnit si o culme (pana acum cel putin, ca sky is the limit), un astfel de mail gol-pusca, fara subiect si trimis ca forward. Va asigur ca o sa consum atata timp cu CV-ul cat ati consumat sa il trimiteti. Si nu, nu am deschis niciodata un astfel de CV, in caz ca va intrebati. Nu stiu ce am pierdut.
Sa stiti ca desi sunt cam batrana pentru standardele voastre, accept orice formula mai informala de adresare, cum ar fi salut, salutare, buna, hello etc. Insa Hei e totusi un pic cam mult, nu credeti? Eu nici chelnerita nu o strig asa, dar poate sunt eu prea retrograda. Nu zic sa va apucati sa scrieti o scrisoare de intentie traditionala. Poate va e lene, poate aveti treaba, poate vi se pare prafuita (sa stiti totusi ca inca e necesara, pana cand ne inlocuieste AI pe toti, cel putin). E in regula, dar o forma de adresare, o solicitare in orice limbaj vreti voi a unei intalniri, un multumesc scremut si o semnatura sunt pur si simplu mandatory. Acum si pururi, credeti-ma pe cuvant. Astea nu se vor demoda niciodata.

Ajung putin si la CV-ul propriu-zis. Aici iese la iveala traditionalismul meu inchistat in toata splendoarea. Nu sunt fana a CV-urilor colorate, cu fundal negru (in niciun caz) sau mov, sau roz, sau cu o puzderie de pictograme, colorate si alea. Vedeti, de aia e buna la ceva si amarata aia de scrisoare, va puteti manifesta creativitatea acolo, in CV vreau sa citesc, ordonat si logic, nu sa caut bezmetica informatiile printre desene si sa imi ard retina. Da, sunt fana europass, atat de batoasa sunt. Si daca nu e mult de scris in el si credeti ca asta e o problema, nu trebuie sa incercati sa mascati acest lucru. Sunt 2 variante, ori caut un junior sau un intern si atunci lipsa de experienta nu e o problema, ori ati gresit adresa si ati aplicat la misto, desi e clar ca nu aveti sanse, si ma faceti sa imi pierd timpul cu gratie.

Poate ar trebui sa vorbim nitel si despre asteptarile noului val de oameni din industria asta, sa-i spunem creativa. Acest miraj care s-a schimbat radical „de pe vremea mea”. Adica a ramas miraj, dar daca pe cand eram eu studenta, sa patrunzi intr-o agentie era visul suprem si ai fi lucrat si gratis numai sa te lase si pe tine pe un colt de birou, acum oamenii mai au putin si se scot la licitatie. Inclusiv (sau mai ales) cei care nu au mai nimic in CV, dar care asteapta doar suma potrivita pentru a straluci. Sau greutatea lor in aur. Ei nu trebuie sa demontreze nimic, duse sunt vremurile alea, ei pur si simplu stiu ca pot. Ca sunt magnifici. Ca merita. Si ori ii crezi din start, ori le redai libertatea, care oricum nu poate fi tinuta la program, sa fim seriosi. Sunt rauri-rauri de absolventi de comunicare, si trebuie sa te diferentiezi cumva, nu? Asa ca a fost aleasa diferentierea prin pret. Insa facultatea aia nu mai e de mult ce a fost. Declinul a inceput, dupa parerea mea, de cand s-au schimbat criteriile de admitere. Daca inainte, la SNSPA, se dadea examen la filosofie si atat (si btw, examenul era mai dificil decat la facultatea cu acelasi nume), in scurt timp au aparut variantele optionale. Istorie, economie (?) si nu-mai-stiu-ce. Un fel de „daca mai e ceva ce mai stiti din liceu, la orice materie vreti voi, scrieti acolo ceva si o sa fie bine”. Probabil nu mai avea nimeni chef sa bage chestiile alea abstracte, dar aveau bani de dat si era pacat sa nu ii ia cineva. Trebuiau si ei sa fie studenti undeva, si ei sunt ai nostri.

Un ultim capitol care ar merita mentionat este al recomandarilor. In era LinkedIn, o scrisoare clasica de recomandare nu mai e necesara, dar si cand apare o pasare din asta rara, atrage atentia garantat  De obicei scrisorile sunt rezultatul cate unui stagiu de internship in vreo institutie de stat. Nu va sfiiti sa defilati cu ele, nu e rusine si nu sunt inutile, mai ales daca CV-ul e cam golas.
Ceva imi spune ca vor mai urma niste continuari pe tema asta…mai am destule de comentat, dar deocamdata iau o pauza.

PONT GRATIS: in general, este de preferat sa nu veniti la interviu drogati.